Mica viclenie instinctuală se caracteriză într-o fiinţă redusă…(reloaded)

Posted on 11/12/2013

1


Şocâtele de prerie, undeva la pensie, se pripăşi pe spinarea unui om gospodar de la câmpie. La început, toate bune şi frumoase: şocâtele îl scăpa de greierii de pe câmp, omul îl cadorisea cu cine îmbelşugate. Zilele de vară, cu finalul lor târziu, lucrau ca şi tractorul recent inventat în brazda celor doi. Nurii curgeau a miere cu aromă de lapte, ciubărele gemeau a grâne, flăcăii se prindeau vesel de câte-o horă undeva la margine; cuprindeau, mutual, de mijloc, pe iepe în ieslea bunului plac… Într-o bojdeucă, retrasă, ecranată de lumescul bla-bla-bla, şocâtele de prerie cugeta la fiinţare şi respectul de sine reciproc. Vulturul, zburătoare necrofagă cu gând de vendetă, foarte atent la condiţia sa mârşavă din născare, se răsucea alene în zbor cu leşul unui fost sicofant cu valenţe de cetăţean responsabil. Un fel de animal, mic de statură la uindovs, mai mult jivină decât inteligent. Zilele treceau, serviciul regulat la ferma omului se sfârşea, concluziile se ascundeau în brazdă pentru primăvara ce urma, anotimpurile interveneau grăbit pentru încălzirea globală la cerere sau provocată… La schimbul de căldură cu soba asmuţită de acei coceni recoltaţi de pe câmpul fermei etalon, mica viclenie instinctuală se caracteriză într-o fiinţă redusă: un şocâte fără cogitate verificată se înmulţi cu şobolănimea la fel de  instinctuală redusă – cu miriade de efecte nebănuite pentru brazdă.  Şi toate astea se pripăşiră pe spinarea unui om gospodar de la câmpie …

Futurissima