Mica viclenie instinctuală se caracteriză într-o fiinţă redusă…

Posted on 25/03/2013

0


Şocâtele de prerie, undeva la pensie, se pripăşi pe spinarea unui om gospodar de la câmpie. La început, toate bune şi frumoase: şocâtele îl scăpa de greierii de pe câmp, omul îl cadorisea cu cine îmbelşugate. Zilele de vară, cu finalul lor târziu, lucrau ca şi tractorul recent inventat în brazdă. Nurii curgeau a miere cu aromă de lapte, ciubărele gemeau a grâne, flăcăii se prindeau vesel de câte-o horă undeva la margine. Le zămisleau de mijloc pe iepe în ieslea bunului plac… Într-o bojdeucă, ecranată de lumescul bla-bla-bla, şocâtele de prerie cugeta la fiinţare şi respectul de sine. Vulturul, foarte atent la condiţia sa mârşavă din născare, se răsucea alene în zbor cu leşul unui fost agent cu valenţe de pârâcios. Un fel de animal mic de statură, mai mult jivină decât inteligent. Zilele treceau, serviciul regulat la ferma omului se sfârşea, concluziile se ascundeau în brazdă pentru primăvara ce urma, anotimpurile interveneau pentru încălzirea globală. La schimbul de căldură cu soba încălzită cu acei coceni recoltaţi de pe câmpul fermei etalon, mica viclenie instinctuală se caracteriză într-o fiinţă redusă: un şocâte urât negânditor se înmulţi cu o şobolime instinctuală redusă… Pentru cronici, doar gustul de salam verzuit ars la tigaie…