A fost odată în România…(7)

Posted on 25/04/2010

21


Oină= Joc sportiv care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de aşteptare, şi cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului.(DEX’98)

Jocul de oină aminteşte de o foarte veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A „oina” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanţă. Există şi ipoteza ar fi un joc războinic, cu momente de atac şi apărare, însă multe dintre denumirile şi expresiile folosite în joc sunt specifice păstorilor: căpitanul echipei se numeşte şi baci (mai marele peste ciobani), bastonul se mai numeşte încă bâtă, intrarea în teren se numea intrare se strungă, jucătorul prins la mijloc – jucător la strungă, jucătorii de la prindere – păscari (de la păscut) sau echipă la păscare.

Prima ştire scrisă despre existenţa jocului de oină a fost identificată de marele istoric şi patriot Nicolae Iorga, care o menţionează în carte „Observaţii şi probleme bănăţene”. Ştirea datează din anul 1763 şi este furnizată de preotul Nicolae Stoica din Haţeg, care a consemnat anii petrecuţi la Timişoara: juca cu copiii în curtea bisericii o variantă a jocului de oină, lopta mică. Medicul mureşean Istvan Natyus, în Manualul de dietetică, tipărit în 1782, menţionează că educaţia fizică este absolut necesară sănătăţii corpului şi intelectului şi descrie în amănunt foloasele mersului pe jos, ale canotajului, exerciţiilor atletice, trântei şi ale oinei.

Mai multe informaţii puteţi găsi la adresa http://www.oina.ro/ şi  pe site-ul Federaţiei Române de Oină http://froina.sportlocal.ro/, cărora le mulţumim pe această cale. În fine, dacă doriţi să practicaţi acest joc într-un mediu organizat, găsiţi un formular de înscriere aici.


Anunțuri